Oare Sunt un Porc?

Troaca Comunitara

No menu assigned!

Povestile lui Marco – Episodul 9

Comunitatea OSPPovestile lui MarcoPovestile lui Marco – Episodul 9

Povestile lui Marco – Episodul 9

În care Marco o întâlnește pe marea iubire a vieții lui și hotărăște să se apuce de sport

Marco e un câine întru totul fidel stăpânului său. Cum domnul Grigore obișnuiește să stea în foișor, așezat pe fotoliu, și să privească florile din grădină sau frunzele căzând din copaci, exprimând cu voce tare ceea ce tocmai se întâmplă să-i treacă prin cap, Marco știe aproape tot ce gândește stăpânul său. Acum câțiva ani, i se mai întâmpla încă să sară gardul prin spatele grădinii în căutarea unei aventuri pe minunatele străzi al Cotroceniului. Niciodată nu ajungea până în cartierele muncitorești, Militari sau Drumul Taberei, acolo unde câinii vagabonzi, aflați în număr foarte mare, l-ar fi sfâșiat fără îndoială. I se întâmpla însă să treacă dincolo de Operă pentru a-și da întâlnire cu vreo cățelușă drăguță în Parcul Cișmigiu. De fapt, dacă îmi amintesc bine, de când Marco a avut o decepție în dragoste, fiind pur și simplu târât în noroi de o boxeriță cam libertină de la Sala Palatului, nu vrea să mai audă de cățelușe și pur și simplu n-a mai ieșit din curte decât pentru a merge cu stăpânul său la cumpărături. Cu chiu, cu vai, Fify a reușit, acum câteva zile, să-l scoată din casă, propunându-i o plimbare până la Biserica Elefterie.

-Dragă Fify, ce bine-mi pare că am ieșit din curte, spuse Marco, privind prietenos la un bichon maltez, care făcea spume la gură dincolo de gardul unei case. Cred că sunt trei ani de când n-am mai făcut-o. Începusem să mă simt un câine bătrân. Nu-ți spun că, din cauza vieții sedentare, am adeseori dureri reumatice și, atunci când merg, îmi tremură picioarele.

-Trebuie să faci sport, Marco, dacă vrei să te menții în formă. Un dog german n-are voie să se boșorogească. Uită-te la mine, care sunt încă tânără (deși am născut deja de trei ori). Nu este zi fără să sar măcar un gard, fără să alerg – chiar dacă numai de dragul jocului – după vreo pasăre sau după vreun șoarece.

-E ușor să fii pisică, Fify. Te poți strecura oricând printre gratiile ferestrelor, poți pătrunde cu ușurință prin găurile din garduri, poți sări de pe un gard pe altul, te poți urca în copaci. Dar eu, care sunt un câine atât de mare, abia dacă reușesc să sar – și asta cu tot mai mare greutate – peste gardul din spatele grădinii.

Mergând agale, cei doi au ajuns curând în fața Bisericii Elefterie și s-au așezat pe treptele de la intrare. Biserica era închisă și nimeni nu-i deranja. Din când în când, câte un om, ținând un câine în lesă, trecea prin fața lor. Cu această ocazie, Marco a putut să observe că Fify se saluta cu toți.

-Nu există grădină din Cotroceni, în care să nu fi fost, spuse Fify. Practic, cunosc toată fauna acestui cartier. Câini de rasă, scumpi și snobi, cărora nu le ajungi la nas, azorei care-și duc veacul în câte o cușcă insalubră, ignorați de stăpâni, dar cât se poate de veseli, vagabonzi adoptați de stăpâni cu fițe și care trăiesc mereu în depresia de a locui la curte, pisici năbădăioase sau egolatre, candide sau maștere, care au umplut cartierul în ultimii ani, de nu mai încapi de ele. Am făcut cunoștință, de-a lungul plimbărilor mele, cu un porc de Guineea cam dus cu pluta, cu găini japoneze (ah, găinile!) retardate, cu un arici isteț și prevăzător, cu melci libidinoși și furnici proaste, dar hărnicuțe, cu gândaci de bucătărie gregari și răi. Am cunoscut chiar și o salamandră. Era cât pe ce s-o măncânc.

-Fify, dacă ar fi să mă iau după tine, aș spune că în Cotroceni locuiesc mai multe animale decât oameni.

-Ah, poți să fii sigur de asta. De fapt, omul este, și el, tot un animal, doar că se îmbracă atunci când iese la piață.

Marco și Fofy stăteau în continuare așezați pe scări, când prin fața lor a trecut o doamnă între două vârste, ce ținea în lesă o boxeriță distantă și cam trecută. Marco se ridică în patru labe și, după ce o fixă în ochi pe trecătoarea canină, care i se părea încă frumoasă, o salută cu un lătrat. Boxerița se uită cu coada ochilor la el și trecu mai departe fără să latre nimic, dar ridicându-și, în spate, coada pe jumătate tăiată.

-Mi se pare mie sau ai iubit-o pe această hoașcă? îl întrebă Fify pe Marco, care căzuse într-o stare de melancolie.

-Te rog, nu vorbi urât. A fost iubirea vieții mele. Deși n-a ținut decât o vară. Și-acum îmi mai amintesc de nopțile petrecute cu ea, în Cișmigiu, de iubirile noastre de pe marginea lacului. Ce ciudată este viața!

-Viața nu e deloc ciudată. Numai oamenii și câinii o văd așa. Pentru o pisică, viața este acceptabilă.

-Ba este ciudată, Fify. Dacă ai ști cât de frumoasă era această boxeriță cu ani în urmă. Toți câinii din București o adorau. Avea un păr roșcat minunat, niște lăbuțe delicioase, un botic adorabil… Nu te puteai sătura s-o iubești.

-Și la ce i-a folosit? Uită-te și tu cum a ajuns.

-Ei, n-a ajuns chiar rău, la vârsta ei. Încă se ține bine. Chiar și așa, mă îngrozește să conștientizez trecerea timpului. Am recunoscut-o imediat și totuși am avut impresia că este o altă ființă. Poate că, îmbătrânind, devenim alții. Cine știe?

-Filosofezi, exact ca stăpânul tău. Nu mai bine ți-ai căuta o cățelușă drăguță de la noi din cartier?

-Să știi, Fify, că plimbarea asta mi-a făcut tare bine. Îți mulțumesc. Promit că data viitoare vom porni în căutarea unei cățelușe drăguțe. Iar de mâine mă apuc de alergat.

Hai cu Shareu'!
Da-mi niste stele!
1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
Scrijelit de:

1 Comentarii

Poti lasa si tu un Comentariu folosind forma de mai jos.

Comenteaza daca te tine

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter

  • Aboneaza-te la Newsletterul nostru si primeste gratuit articolele pe email de indata ce apar pe blog.

Salvam Teatrul!

"Am nevoie de renovare, nu joc teatru!" - Teatrul Bazilescu

  • O campanie de responsabilizare sociala a comunitatii "Oare sunt un porc?"
  • Sign | Join

Comentarii Recente

[sc:index-extra]