Oare Sunt un Porc?

Troaca Comunitara

No menu assigned!

Povestile lui Marco – Episodul 5

Comunitatea OSPMintea de Osepist Povestile lui MarcoPovestile lui Marco – Episodul 5

Povestile lui Marco – Episodul 5

În care Calust Aznavurian prezintă istoria neamului puricesc de la puricele uriaș la puricele mic

Puricele, așa cum îl știm noi astăzi, este urmașul nedemn al Puricelui Uriaș și Enciclopedic. Astăzi, puricii sunt lipsiți de preocupări filosofice, ca dovadă a decăderii la care a ajuns epoca noastră. În trecutul îndepărtat, lucrurile stăteau însă cu totul altfel. Când puricele a apărut pe lume, primul lucru pe care s-a apucat să-l facă a fost să scrie o carte. Arhiva noastră din Erevan ține la mare preț un exemplar din Cuvântul puricesc, scrisă de Puricele Uriaș și Encicopedic sau, cu un nume mai cunoscut, Primul Purice. Este o carte inspirată direct din realitate, întrucât în vremea aceea – evident – nu existau alte cărți. Mii de ani, toți puricii s-au ghidat după Cuvântul puricesc, găsind că ea explică, într-un fel, totul și că nimic nou nu mai poate fi, cu adevărat, spus. Această carte stabilea că puricele a fost făcut în ziua a șaptea. Odihnindu-se, Dumnezeu a început să se scarpine și, pentru că nu se putea scărpina fără un scop, fără o finalitate, altfel spus pentru că nu se putea scărpina degeaba, a creat puricele. Nu s-a putut spune niciodată cât de mare era Primul Purice. Dimensiunile sale trebuie că erau direct proporționale cu ale ființei care l-a creat. Cum ființa care l-a creat este, în principiu, infinită, rămâne de presupus că nici Primul Purice nu putea să fie altfel, asta dacă nu vrem să admitem vreun paradox. Problema dimensiunii puricelui originar este de altfel obiectul unei dezbateri nesfârșite în cadrul scolasticii puricești, dar n-are nici un rost să vă plictisesc cu astfel de vechituri. Important este să precizez că Cuvântul puricesc stabilește o paradigmă de interpretare a sensului vieții puricelui, și ea a fost rezumată în următorul principiu prim: ”La început a fost scărpinatul; abia după aceea a apărut puricele.” Această paradigmă a funcționat, practic, până în perioada modernă, chiar dacă lăsa multe lucruri neexplicate. De pildă, din principiul prim rezulta că toate animalele în blana căruia trăiește puricele au fost create după mărimea puricelui, și nu invers (puriceum ante animalum, non animalum ante puriceum). Bineînțeles, faptul că celelalte animale au apărut înaintea puricelui a fost trecut cu vederea, chiar dacă era un fapt. Astăzi, Cuvântul puricesc este văzută ca o teorie falsă, din cauza purico-centrismului ei.

Dar, așa cum am spus, mii de ani puricii s-au ghidat după cartea Puricelui Uriaș și Enciclopedic. Fiecare purice din următoarea generație scria o nouă carte, care era de fiecare dată atât de bine scrisă, încât semăna până la identitate cu Cuvântul puricesc. Asemănarea n-a ridicat niciodată vreo problemă, ba chiar a reprezentat un titlul de glorie pentru autori, care reușeau în felul acesta să se ridice la înălțimea spirituală a primei cărți și la exigența originară. În epoca noastră, toți teoreticienii literaturii au ajuns la un consens în privința afirmației că producția intelectuală a vechilor purici poate fi redusă, practic, la o singură carte. În orice caz, ea nu este contrazisă decât de un purice scriitor argentinian, care, într-o povestire intitulată Pierre Menard, autor al lui Don Quijote, arată că deși Pierre Menard a rescris, cuvânt cu cuvânt, Don Quijote de la Mancha, lucrarea sa este absolut originală; ne aflăm, deci, în fața a două lucrări diferite. Aceasta era, de altfel, și credința vechilor purici. Numai schimbarea de paradigmă în gândire, care s-a petrecut în perioada modernă, a putut conduce la o interpretare atât de săracă în sensuri.

Totul a pornit de la o afirmație aparent naivă a unui purice savant de la sfârșitul Evului Mediu Puricesc. Acesta a contrazis, pentru întâia oară în istoria puricilor, principiul prim, afirmând că: ”La început a fost puricele; abia după aceea a apărut scărpinatul.” Moștenitorii misiunii de a scrie din nou Cuvântul puricesc și-au dat seama că afirmația este una periculoasă, așa că l-au aruncat pe savantul legat de picioare de la înălțimea capului câinelui în blana căruia trăia. Alți savanți însă au început să verifice afirmația curajoasă a colegului lor, astfel că, după numai câteva sute de ani, ea a condus la modificări structurale în viziunea despre lume a puricilor, în fapt a schimbat cu totul paradigma. Nimeni nu mai crede astăzi că Primul Purice era infinit de mare. Acesta nu este decât un mit, a cărui singură bază reală este că primii purici, apăruți în urmă cu peste 160 milioane de ani, erau într-adevăr cu mult mai mari decât puricii de astăzi (câțiva centimentri). Situația se explică însă prin anvergura epocii pe care o trăiau. În vremea aceea, pe fața pământului nu erau de găsit nici câini, nici pisici, iar puricii trăiau unde altundeva dacă nu pe spatele dinozaurilor. Cum dinozaurii erau foarte mari, este de la sine înțeles că și puricii erau foarte mari, de zece ori mai mari decât astăzi. Puricii savanți din Marea Britanie, care au făcut această descoperire, au schimbat și principiul relației dintre purice și animal: animalum ante puricem, non puricem ante animalum.

De atunci, cred, specia noastră puricească este din ce în ce mai deprimată și mai lipsită de chef. Ultimul filosof mai important, care a trăit vreodată în blană de câine, a spus la un moment dat o vorbă, care de atunci este luată pe toate părțile de urmașii săi: ”Puricele a murit”. Firește, nu e vorba despre un sens literal, au admis toți, ci despre moartea puricelui din fiecare, despre moartea în fiecare a Puricelui Uriaș și Enciclopedic. Puricele nu poate trăi decât dacă se crede infinit de mare, a spus filosoful. Puricele a murit, devenind mic. În această epocă, a puricelui mic, trăiesc și eu acum.

 

Comenteaza daca te tine

Your email address will not be published. Required fields are marked *

[sc:index-extra]