Oare Sunt un Porc?

Troaca Comunitara

No menu assigned!

Povestile lui Marco – Episodul 2

Comunitatea OSPPovestile lui MarcoPovestile lui Marco – Episodul 2

Povestile lui Marco – Episodul 2



În care Marco o cunoaște pe Fify, o persană portocalie a cărei stăpână are niște ochi colosali de frumoși

În fiecare sâmbătă dimineață, Marco – dogul german de șapte ani în blana căruia locuiesc – este dus de dl Grigore, stăpânul lui, la supermarket pentru cumpărături.Marco nu suportă cumpărăturile și asta pe bună dreptate. Să stai un ceas întreg legat de un stâlp, în timp ce de pe ușa glisantă a magazinului ies cele mai ademenitoare mirosuri de mezeluri de Sibiu, de carne macră de vițel, de somon și de tot ce-și mai poate dori un câine ca el la masa de dimineață, la masa de prânz și la masa de seară înseamnă să fii supus unei adevărate torturi. Ultima dată însă, Marco a avut parte de o surpriză foarte plăcută, care i-a schimbat în totalitate viziunea despre cumpărături, făcându-l să aștepte cu nerăbdare ziua de sâmbătă. 

Cu botul pe labe, Marco se uita plictisit la mulțimea de oameni care intra și ieșea pe ușa supermarketului, mai ales la cei care aveau pungile pline de mâncare. ”Nu trebuie să fii câine ca să-ți dai seama că acești indivizi sărmani sunt captivi sistemului de consum de tip capitalist, care creează nevoi artificiale pentru a crește rata de profit. Ce-i trebuie acestui mustăcios chel și blajin, care tocmai și-a făcut plinul pentru o săptămână, cele șapte feluri de bomboane, biscuiți și alte dulciuri chinezești cu care frizează diabetul?

Fără îndoială că vreo revistă pentru burlaci i-a recomandat să-și oblojească depresia cu ciocolată Mars, iar el nu are altceva de făcut decât – cum se spune – să pună botul.” Acest fel de gânduri îi treceau prin minte lui Marco exact în clipa în care în fața intrării a fost lăsată o persană cu o blană de toată frumusețea, pufoasă și aproape portocalie. Nici eu, nici Marco n-am mai văzut niciodată o pisică la cumpărături, așa că – ce să facem altceva – ne-am mirat. Ridicându-și urechile și dând involuntar din coadă, dogul meu german i s-a adresat deîndată:

-Miaunel, nu cumva ești victima vreunei noi mode printre familiile din clasa de mijloc? De când merg pisicile la cumpărături?

-N-ai nimerit-o, zise Blană Portocalie. Pur și simplu stăpâna mea m-a găsit hălăduind pe stradă după un mot…, după ceva de mâncare, căci nu primesc la masă decât bobițe.

-Groaznic! Nu-ți ies pete din cauza asta?

-Ah, nu, m-am obișnuit. Unele sunt chiar bune, depinde de firmă.

-Ascultă, Miaunel, chestia cu bobițele este sută la sută marketing. În realitate, toate bobițele au același gust, crede-mă.

-Așa o fi, cum spui tu. Nu te contrazic. Dar stăpânul meu îmi spune că am nevoie de calciu și beuri, care nu se găsesc decât în bobițe. Blana mea pufoasă se datorează dietei cu bobițe.

-Ce prostie! Mai vorbim peste trei-patru ani, când, orice fel de bobițe ai mânca, blana ta va fi țepoasă și rară. Vei fi o persană aproape cheală.

-Ești cam cinic.

-Normal. Dacă nu știai, cuvântul cinic vine de la cuvântul câine. Și-apoi, orice câine seamănă cu stăpânul său. Dl Grigore, care are grijă de mine, disprețuiește industria de consum. În fiecare seară, îmi ține un discurs despre ororile capitalismului. Cu toate acestea, merge sistematic la cumpărături. Soția sa, dna Elisa, care, dimpotrivă, este o adeptă înfocată a publicității, îi pune dimineață pe masă tot felul de hârtii, pe care scrie: ”to do list”. Domnul Todolist nici măcar n-are curajul să comenteze. Când i-am reproșat inconsecvența între ceea ce gândește și ceea ce face, mi-a răspuns: ”Când ai să te-nsori, ai să vezi și tu.” De parcă un câine se poate însura. Câteodată, stăpânul meu e cam dus cu pluta.

-Da, și fiecare câine seamănă cu stăpânul său, nu-i așa?

Marco și Fify – căci așa s-a prezentat mai apoi simpatica blăniță – și-au zâmbit unul celuilalt.

-Așteaptă-mă puțin aici, a spus Fify, dispărând apoi în spatele magazinului.

N-a durat mai mult de un minut și a reapărut cu o pulpă de pui în bot.

-Uitându-mă la tine, mi s-a făcut milă, căci cred că nu mănânci, ca și mine, decât bobițe și conserve, a spus Fify, lăsând la picioarele lui Marco pulpa de pui. Când să muște însă, dl Grigore tocmai ieșea din supermarket cu un cărucior ticsit de produse.

-Marco, lasă porcăria aia din gură! strigă stăpânul.

-E de pui, zise Marco, dar cine să-l înțeleagă?

Dl Grigore s-a aplecat să ridice bucata de carne pentru a o arunca la coș, dar, uitându-se, de jos, într-o parte văzu, în imediata apropiere a ochilor săi mari, un fund apetisant, perfect rotund, un fund îmbrăcat în piele, despărțit la mijloc în două fese cât se poate de egale, peste care era cât pe ce să-și pună instinctiv mâinile, dacă o babă cu un litru de Zuzu în mână nu i-ar fi tăiat calea. Ați ghicit, era vorba despre fundul stăpânei lui Fify, care, și ea,  tocmai ieșise din supermarket și-și aduna de jos pisica.

Aceasta a fost întâlnirea dintre Marco și Fify.

Pe drumul spre parcare, dl Grigore i se adresă câinelui său cu următoarele cuvinte:

-Marco, nu ți s-a părut că domnișoara aceea cu pantaloni din piele, care a ieșit din supermarket imediat după mine, domnișoara aceea care avea în mână o singură pâine și care mângâia o pisică sărmană avea niște ochi colosal de frumoși?

Hai cu Shareu'!
Da-mi niste stele!
1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5.00 out of 5)
Loading...
Scrijelit de:

Taguri

2 Comentarii

Poti lasa si tu un Comentariu folosind forma de mai jos.

  1. Vasco
    Posted on Reply

    Autorul bre asa închei matale episodul, când e mai palpitant? Maine episodul următor vă rugăm ca nu putem trai in suspans chiar asa…

Comenteaza daca te tine

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter

  • Aboneaza-te la Newsletterul nostru si primeste gratuit articolele pe email de indata ce apar pe blog.

Salvam Teatrul!

"Am nevoie de renovare, nu joc teatru!" - Teatrul Bazilescu

  • O campanie de responsabilizare sociala a comunitatii "Oare sunt un porc?"
  • Sign | Join

Comentarii Recente

[sc:index-extra]